La mulți ani, Lucas!

Vreau să încep o tradiție de ziua ta. Să-ți scriu o scrisoare despre tine în fiecare an. Vreau să completez cu cuvinte lipsa amintirilor până când nu va fi prea târziu și voi uita.

Asta e pentru primul tău an, 14 noiembrie 2025.

Te schimbi mult, asta-i cert. Totuși, sunt câteva lucruri pe care le-am observat devreme și au rămas cu tine pe tot parcursul primului an.

Ochii tăi. La Alma Vii, când am mâncat la Belalma (cel mai frumos loc în care puteam avea primul prânz împreună în afara casei), un domn din curte spunea familiei lui: „ce ochioasă e”.

Lumea era convinsă că ești fetiță: „uite, și fetița are căciulă”, „ce păpușică”. Nu arătai ca o fetiță, doar că aveai părul lung și buclat, prins într-un moț, ceva între palmier și “man bun”. Ochii mari și părul așa îi induceau în eroare pe ceilalți.

Curiozitatea ta. În loc să-ți spun “nu mai băga asta în gură”, te-am lăsat să explorezi. Citisem undeva ca așa e mai bine, că așa explorează bebelușii, cu gura, până încep cu ochii și cu mâinile. Așadar, băgai în gură tot! Nu exagerez când zic tot: spatule, zz plant, șosete, picioare, frunze, iarbă, colete, etichete. Mai ales etichete. Dacă ți-aș face un wrapped ca pe Spotify, pe primul loc sunt hârtiile, apoi scamele, iar apoi cartofii dulci.

Dacă tot am menționat cartofii, vreau să îți spun că ai fost foarte interesat de mâncare, mai puțin de dovlecel la abur. Nu judec, nici eu nu l-aș mânca. Nu am avut amândoi aceeași experiență. Tu savurai câte 45 de minute, eu curățam tot cam atâta. Aștept să râdem împreună despre asta.
Cu toate că plăcerea mea se termina odată cu finalul mesei, ea începea cu mult înainte de masă. Ador să îți gătesc, să caut rețete, ingrediente, să învăț despre cum pot să te ajut să clădești o relație sănătoasă cu mâncarea. Ca și toate lucrurile pe care le ador, este și o sursă de frustrare, o să îți explic în altă scrisoare cum e cu dualitatea.
La momentul în care scriu asta, deja stăm împreună la masă și câte o oră, tu mănânci de toate, iar eu sunt în proces de a găti același lucru pentru toți trei. Cineva să mă ciupească sau… mai degrabă să mă lase să savurez perioada mofturi-free.

Ai început să mergi de-a bușilea în iulie, după ce ți-am pus genunchii sub umeri. Tu te deplasai deja pe antebrațe. Din acea seară, nu te-am mai putut opri. La mașina de spălat, la cuptor, la scări, dulapuri, sertare. Repede după ai început să te ridici susținut, chiar și de lucruri care nu ofereau cu adevărat susținere, cum ar fi uscătorul de haine. Pe la 11 luni, mergeai în lateral ținându-te de mobilă. Unii abia așteptau să te vadă mergând. Eu nu mă grăbesc deloc. Știu că îți face bine să mergi așa. Și profit de ocazie să mă obișnuiesc să îți respect și onorez propriul ritm.

Ai mulți dinți. Zece. Știu, fiindcă ne străduim să-i spălăm și dimineața, și seara. Știu, și fiindcă mă muști cu ei. Muști când ești entuziasmat, când ești nervos, când te dor dinții. Deci practic tot timpul, de mai multe ori pe zi.

Încă nu știu ce fel de om vei fi. Te văd cum ești acum: cum te concentrezi când stau langă tine să ne jucăm împreună, cum revii la mine după ce te-ai enervat și ai plâns, cum observi înainte să explorezi locurile noi.

Am emoții legate de imensa responsabilitate pe care o port. Am, însă, și încredere în tine și în echipa pe care o facem de dinainte să te fi născut. Învăț multe datorită ție. Greșesc, corectez, îmi ies din minți, improvizez. Dar, dintre toate, cea mai grea lecție rămâne uneori aceea de a nu face nimic. Îți voi scrie și despre asta, într-o altă scrisoare.

Nu știu cât voi mai ține minte din lucrurile mărunte de zi cu zi. Ele mă fac să mă bucur de tine, tot ele o să fie uitate primele. De aceea le scriu, să poți să vezi și tu, și eu, când vom fi mai mari ce frumos a fost.

Te iubesc!

Și de ziua ta, îți ofer întreaga mea dedicare de a învăța.

La mulți ani!